Western la Mălini

Posted on April 25, 2012 by Chido

Secolul XXI, a doua zi de Paște, județul Suceava. E mare derby în Liga a IV-a. Se înfruntă ultimele două echipe de pe podium. Pe stadionul din Mălini, pe o vreme mohorâtă, sub privirile fratelului primarului, a câtorva interlopi de ocazie și a unor investitori sentimentali din comună, Foresta din localitate primește vizita celor de la Bucovina Fratautii Noi. Nimic la nimic la pauză.

Prima bătaie, netrecută in raportul observatorului din lipsă de spațiu, dar transmisă în direct pe cale orală, grație minutele gratuite din ofertele firmelor de telefonie mobilă, apare pe la jumătatea reprizei secunde. În urma unei lovituri libere din colțul careului, oaspeții deschid scorul. Mingea nu apucă să scuture bruma de pe plasa că jucătorii gazdelor tabără pe arbitri.

Centralul e alergat pe diagonala terenului de către delegații “forestierilor”. Dă un altfel de test Cooper. De încasat o încasează însă tușierul. Primește un pumn în plină figură, e consultat din priviri de medicul satului, numărat o dată și meciul continuă. Sarabanda faulturilor de pădurari continuă, dar centralul e astazi zgârcit cu cartonașele. Arbitrează sub presiune, așa că umblă la buzunarul de la spate abia cu zece minute înainte de final, când unul dintre fundașii gazdelor vede roșu, după ce și-a făcut knock-out trei adversari la o incursiune fără minge în jumătatea adversă de teren. Cele două minute de prelungire durează cât o eternitate, dar jocul se încheie în cele din urmă cu 0-1. Oaspeții rămân în luptă pentru titlul ce campioana, gazdele rămân cu frustrarea, iar fluierașii cu grija zilei de mâine. Nu au curaj să revină la cabine. Delegația ospitalieră a gazdelor îi așteaptă cu pâine și sare la protocol, dar preferă o pauză de hidratare de jumătate de oră la mijlocul terenului. Oaspetii pleacă, iar ei caută din priviri Logan-ul poliției rurale. Nu-l găsesc, așa că își fac cruce și intră la vestiare.

Urmează recitalul. Președintele și delegatul gazdelor își aleg victimele și îi arată poarta stadionului unuia dintre asistenți. Nu dau în femei în ziua de Paște din principiu, așa că tușieră rămâne cu avansurile spectatorilor din timpul meciului. Ușa cabinei se închide pe dinăuntru, iar raportul de forțe este de 6 la 2. Zar de fugă. Urmează un număr obligatoriu de streaptease. Sechestrați într-o cămară, cei doi arbitrii se dezechipează complet sub amenințarea pumnului și forțați să redacteze o declarație conform căreia ar fi încasat un barem de 1.500 de lei din partea echipei oaspete. Timp de trei ceasuri, ziariști se lovesc de căsuțele vocale ale arbitrilor. Tărășenia se încheie târziu în noapte la secția de poliție.

A doua zi urmează vizita la spital, unde se obțin certificate medico-legale și se pregătește pledoaria. Fotbalul se mută de pe stadion la tribunal. În acest timp, președintele AJF Suceava, Aurel Daicu, omul care de un deceniu contabilizează bătăile de pe stadionele din județ cu un debit cât al Siretului la inundații, amenință cu sancțiuni. Măgăreața e mutată la Comisii. Acolo, este Dumnezeu cu mila. Stă cu regulamentul în mână și împarte mătănii sălbaticilor deghizați în oameni de fotbal. PS: Fraților, fiți fericiți că nu v-au împușcat ca pe domeniul lui Țiriac!

Posted in Fotbal Judeţean | Leave a comment

Fanioane ilegitime

Posted on February 28, 2012 by Chido

A început numărătoarea inversă pe Areni. În mai puțin de zece zile, se reia bâlciul Ligii a 3-a. Anul acesta, ne costă 12 miliarde de lei vechi. Atât se pregătește să aloce primăria pentru jongleriile cu varza de pe arena centrală a târgului. O investiție în iluzii de moment, în două echipe ilegitime, pe care publicul sucevean le-a adoptat din lipsa unei alternative. Rapid, o trupă de triaj, adusă din mahalaua orașului pe Areni, a devenit pretendentă la promovare dintr-o conjunctură electorală. O dată la patru ani, primăria leapădă câte o himeră, cu care să-i prostească pe proști că avem fotbal în oraș. Sporting este un outsider în peisajul eșalonului trei. O echipă născută pe izlazul comunal din Arbore și metamorfozată statutar în birourile AJF, acolo unde într-un deceniu de mandat, Aurel Daicu a revoluționat până și nouțiunea de blat. În ligile județene, nu se mai cumpără de mult arbitri sau meciuri. Se cumpără direct titluri de campioană și implicat bilete la barajul de promovare. E superofertă!

Orice început e plin de așteptări. Eu le am pe ale mele. Mă aștept ca arbitrajele înfiorătoare de la meciurile “ceferiștilor” să continue ca într-un serial horror pentru adversari. Comisarul știe că scopul scuză mijloacele, că promovarea este o licitație cu valiza în mână, iar Rapid și CS Bacău au avut o iarnă la dispoziție să-și ascută cuțitele pe sub birouri. Achizițiile de jucători s-au făcut pe baza grosimii CV-ului, la intimidarea rivalilor, așa că lotul a fost plombat cu măselele stricate aruncate de alții și testate în amicale fixate în ideea de a alunga din plictiseala alergărilor fără minge. Cantonamentul montan a fost doar un sejur obligatoriu trasat de partid, unde s-au fentat pantele, iar tabla tactică a fost înlocuită cu tabla de rummy.

În celălalt vestiar, Sporting trebuie să-și șlefuiască perla înainte de-a scoate-o la mezat, așa că mă aștept ca Buziuc să devină golgheterul seriei. Dacă mai joacă în câteva parodii precum cea cu CSM Râmnicu Sărat, are toate șansele să și reușească. Așa cum, în urmă cu mai bine de două decenii, securitatea și Postelnicu reușea să-i asigure gheata de aur lui Dorin Mateuț, într-una dintre cele mai mari minciuni ale fotbalului românesc. Meciul direct se joacă spre sfârșitul lunii aprilie și mă aștept ca egalul tolomac din toamnă să nu se repete. Conducătorii ambelor echipe sug până la urmă de la aceiași țâță publică și vor fi constrânși să-și dea mâna, ca într-un pact între diavoli semnat la mijlocul punții. Patronii de la noi rămân însă cel mult niște investitori sentimentali. Ei finanțează fotbalul la nivel de cămătărie, împrumută cluburile până vin banii de la primărie. Poate că povestea Rapidului va continua dincolo de fluierul final al campaniei electorale, dar numai sub alt nume. Glasul roților de tren sună a manea pe Areni. Ce vom face în cazul fericit în care vom ajunge din nou în Liga a 2-a!? Ce știm mai bine. Odată reașezați la masa bogaților, vom face ce vom face si iar vom scăpa pâinea în rahat.

Posted in Fotbal Judeţean | Comments Off

20 de ani fără Ţuţea

Posted on December 3, 2011 by Chido

20 de ani fără Petre Țuțea. Românul care “a suferit 13 ani în temnițele comuniste pentru un popor de idioți”. Petre Țuțea și prea mulți alții care n-au apucat să între în cimitir în plimbare, să aibă măcar o cruce la cap. Aceia pe care până și securiștii au uitat unde i-au îngropat.

După revoluție, același popor de idioți și-a ales toți frânarii la cârma țării. Asta în anii ’90. Căci acum, din lipsă de interes față de un viitor comun sau din prea mult interes pentru “ce-mi iese mie la faza asta, băi nene?”, același popor “lasă lucrurile să meargă în direcția aleasă de aleșii care au început să se aleagă singuri”. Este același popor care, atunci când se revoltă, se urcă din obligație în autocarele sindicatului, se duce în capitală și joacă dansul pinguinului în jurul Monumentului Ostașului Necunoscut. Este același popor de idioți care, în ultimii ani, și-a decorat trădătorii, și-a îngropat porcii cu onoruri militare și și-a urcat curvele pe socluri.

Este poporul inăuntrul căruia ești nevoit să conviețuiești din fatalitatea de a te naște român.

Posted in Brigada Diverse | Comments Off

Despre presă şi idoli

Posted on November 6, 2011 by Chido

Cum e să fii jurnalist sportiv în România, în 2011? Well, habar n-am. Nu încerc vreo glumă proastă. E doar situaţia în care cuvintele nu prea te ajută. Ideile nici atât, pentru că se anulează unele pe celelalte. Urmează explicaţiile. N-am fost niciodată ziarist. După 3 ani de gsp, mi-am dat seama că nici n-aveam cum să-mi doresc asta. Am ajuns în zonă printr-un noroc explicabil doar de calculele de Sus. La fel ca Bebe la Man. United sau ca majoritatea jucătorilor Stelei în dream-team-ul lui Iliesta.

Copiii îşi construiesc vise. Pe măsură ce cresc, fie le alimentează din viaţă, fie le abandonează pentru că li se spune că n-au nicio şansă să le transforme în realitate. Eu încă visez. Până la golul lui Hagi din România – Columbia n-am stat deloc cu magnetul lângă fotbal. După, am început să nu mai pricep decât asta de la vârstele prin care am trecut. Am trecut prin faza sutelor de dubluri de la albumele Panini, a meciurilor din Serie A de pe PRO TV şi a RAN-ului de pe Sat 1 din care n-am înţeles niciodată nimic altceva decât golurile. N-am ieşit în nicio zi de luni din casă aşteptând Eurogoals pe Eurosport şi nu mi-a venit să cred că Prima dă Premier League. Nici că TVR a cumpărat drepturile de Primera, unde Figo îmi plăcea mult ca barcelonez. Asta a fost viaţa mea. A, ba nu. Am uitat de rezumatele din Ligue 1 de pe TV5 şi de golurile magice ale polonezilor la TVP. Din ultimele nu prindeam decât jumătatea plictisitoare a programului pentru că trebuia să intre canalul ‘cu prostii’ la care n-aveam voie să mă uit. Clasic.

Cum să ratez Procesul Etapei, la care forţam telecomanda pe sunet minim ca să nu dau de bănuit că nu dorm? Puneţi emisiunea lu’ NEA OVIDIU mai sus în topul priorităţilor. Traian Tomescu, good MM, Sechelariu, Chivorchian, Gheorghe Ştefan, fraţii Romanescu, Gică Hagi superstar sau Gică Popescu sunt ăia despre care am aflat că pot să şi vorbească. Numele sunt aleatoriu alese şi mi-au venit pe sistemul Tourette. Dacă l-aş fi avut, probabil s-ar fi concentrat pe nume de-astea, şi nu pe lucruri spurcate. Ok, ştiu că nu voi fi predat în şcoli şi nici nu am de gând să-mi public memoriile. Încă. Dar, cred că povestea mea îţi poate da copy-paste, la fel ca guma Turbo şi ca Brifcorul, într-ale unora din cei care vor citi asta.

După anii ăştia, am avut ocazia să-mi confrunt visul. Şi să-i cunosc pe unii dintre oamenii pentru care preferam să uit de Snickers ca să-mi iau Pro Sport-ul. La fel ca acţionarul majoritar al blogului, am trăit cu impresia jurnalismului ideal. În care pasiunea te învaţă să foloseşti cuvintele şi mintea să transmiţi inspirat ceea ce oamenii aşteaptă la coada din faţa tarabei. Ideal mi se pare abia acum mecanismul, atunci aş fi dat în cineva care s-ar fi pus cu visul meu.

Diversitatea mass-media te dă cu capul de masă ca să-ţi revii. Am vrut să folosesc presă în loc de mass-media, dar mi se părea că aş fi intrat şi eu în afacerea cunoscătorilor care devin penibili. Societatea îţi împrumuta efectul tuturor mediilor în care se acceptă caractere fără filtru de calitate. Până la urmă, ziarul devine doar un loc de muncă. Unul la care vii pe limită de ore şi din care aştepţi să pleci pentru că hobby-urile ti-au evoluat. Şi pentru că pe nimeni nu mai interesează decât să apară ceva. Indiferent dacă e adevărat sau nu, dacă se joacă pe miză de libertate sau loc de muncă, dacă se lucrează pe ritmuri de glume proaste făcute de Gigi sau pe incultură de toate felurile a ăluia care-şi trece numele sub titlu.

Să nu-ţi doreşti niciodată să-ţi întâlneşti idolii. Ca să mai poţi visa.

Autor: Emi Roşu.

Posted in Brigada Diverse | Comments Off

Satirul de veghe

Posted on October 7, 2011 by Chido

Într-o lume în care conjuraţia imbecililor se apropie de o totală, nimicitoare şi irevocabilă victorie, mizantropia autoasumată poate fi considerată o armă defensivă foarte eficientă pentru apărarea ultimelor redute ale unei normalităţi tot mai terfelite, dezgolite de sens şi supuse oprobriului plebei agresive, puse pe căpătuit.

Simţim de multe ori nevoia să ne cumpărăm un scut antirachetă împotriva mârlăniei mondene, împotriva chiolhanurilor ţigăneşti transmise de aproape toate posturile de televiziune, împotriva unei Românii nefireşti străjuite de două extreme paronimice, Borcea şi Bercea. Sarcasmul negru şi agresiv nu are rol curativ, dar zgâlţăie, incită, enerverază toate acele personaje evadate din cea mai sordidă mahala caragialească direct la televiziune, pentru a-şi revărsa duhorile şi obiceiurile asupra unei ţări îmbolnăvite şi blocate într-un penibil perpetuu.

Cleptocraţia specifică clasei politice româneşti reprezintă o realitate cutremurătoare – parte integrantă a unei peninsule Balcanice megacorupte, dezlânate moral, infantile politic şi ahtiate după tot ce înseamnă pradă şi înşelăciune. Lipsa organică de demnitate şi reacţie a unei populaţii decăzute din drepturile de popor poate genera doar un dezgust care pe alocuri produce şi replici necontrolate, uneori cu riscul includerii în hora batjocurii şi a unor personaje nu neapărat sinistre, dar captive într-o lume a basmelor fără happy-end, o lume în care parveniţii din textele manelelor fac legea, tronând pe mormanele de gunoaie pe care le produc.

Chiar dacă unii ar fi tentaţi să spună că grănicerii dintre cele două Românii distincte, una a lui Brâncuşi şi Blaga, iar cealaltă a lui Şoric şi Tobă – ar putea fi doar Miki Şpagă sau Dinu Vamă, eu m-aş încumeta să-l numesc în acest rol pe Radu Banciu. Un ziarist pe care unii evident nu îl suportă, dar care are totuşi un rol dezinfectant într-o presă cuprinsă de toate bolile cronice atât de specifice nouă. Nu aş putea spune că sunt întotdeauna 100% de acord cu ce spune Radu Banciu, dar problema nici nu se pune în acest fel. Oamenii în esenţă nici nu trebuie să gândească la fel, ci să contribuie prin munca pe care o prestează, indiferent de natura ei, la păstrarea normalităţii în cadrul unei civilizaţii pe care ne place să ne-o asumăm.

Ce poate contrabalansa însă inumanul apetit pentru abjecţie decât o lovitură satirică de ciocan în moalele capului? Ce poate stăvili lătratul anarhic, agramat şi strident al haitelor bezmetice în sufletele cărora colcăie ticăloşia, prostia, ura, şerpăria şi ranchiuna, dacă nu atacul dur, acid, nemilos al satirului de veghe?

O ţară care e pe pragul de a-şi ierta toţi călăii din simplul motiv că s-a lăsat încălecată de copiii de bani gata ai acestora, ce pretenţii poate avea? O ţară în care şi pereţii au făcut otită doar pentru că au avut urechi are nevoie de un tratament extrem, dureros şi urgent. Radu Banciu nu este „antinaţional”, ci dureros de realist. El nu atacă România profundă dar muribundă a lui Blaga, ci România pestriţă a Adelinei Pestriţu şi România buruienoasă a Sânzianei Buruiană, două icoane efemere ale unei generaţii şi mai efemere. Prezenţa lui poate nu place unora, dar este indispensabilă într-o presă bolnavă, incultă şi cretinoidă.

De aceea, chiar dacă poate părea macabru, prefer oricând excursiile virtuale în pădurea ciudată a Ba(n)ciului decât pe litoralul plin de „oameni de bine” libidinoşi, falşi şi ipocriţi. Da?

Autor: Goran Mrakici

Posted in Brigada Diverse | Comments Off